Blogu’ Majul[-ui]

Salvati Rosia Montana !
Salvati Vama Veche !
Salvati cultura !
Salvati plajele de nudisti !
Salvati copiii !
Salvati … whatever

Da da da. Salvam orice. Oare?

Nu am mai scris de mult. De prea mult. Habar nu am de ce. Nu am timp. Mint. Am o gramada de timp. Prea mult timp. Poate de-aia.
Si cum spuneam, salvam chestii.

Prin 2004 purtam un tricou negru marimea XXXXXL probabil, care imi venea pana la genunchi cel putin, manecile „scurte” aproape treceau de coate. Peste niste pantaloni de piele, sub o geaca de piele, toate negre si cu parul negru, cu o fata stearsa si o minte plina de .. chestii. M-am trezit pe la ora 4 dimineta, era sambata. Un tren pe la ora 5 dimineata Zarnesti-Brasov. Apoi vreo ora de stat aiurea prin gara din Brasov, si un personal spre Bucuresti Basarab. Doua ore la dispozitie prin capitala sa ajung cu autobuzele in gara Obor. Si apoi un alt personal pana la Mangalia. Urmat de un microbuz ultra mega aglomerat plin si el de oameni cu fete albe si minti ocupate cu chestii, cu haine negre si parul in vant. Am trecut si de asta. Ora 23 aproximativ. Am ajung pentru prima oara in Vama Veche. Pe vremea cand stuff-ul era moka [adica Stuffstock, ala care vroia sa salveze Vama Veche]. Fumam Camel si m-am dus direct pe plaja. Am lasat rucsacul pe nisip si m-am avantat in apa. Noapte, aglomeratie, nisip, terasa de la ovidiu, dansam pe plaja, am montat cortul langa super semnul pe care scria campatul interzis, intre alte doua corturi. Nu de alta, dar semnul ala era un reper bun de gasit cortul. La diferite ore din zi sau din noapte. Pe vremea aia nu prea conta ora. M-am dus pe plaja, cativa metrii in fata cortului si am fumat cateva tigari privind la mare. Singura la mare. In Vama Veche. Acolo, da, chiar acolo. Vama avea vreo doua strazi, una paralala cu plaja si alta perpendiculara. Care ducea exact de la „statia” de microbuz pana la plaja. Pe langa Izvorul Fericirii. Care a fost mereu stricat 🙂 Ambele „strazi” erau oarecum niste poteci largite si bine batute de talpi, bocanci si poate rar de slapi. Asfalt? eh… pe vremea aia.. era un fel de inventie urbana, iar Vama era un sat, un sat mai mult sau mai putin turistic. Un fel de oaza de evadare, locul in care trebuia sa merg. Si din primele secunde de cand am ajuns acolo, Vama deja facea parte din mine. Imi apartinea intr-un mod interesant, la fel cum eu ii apartineam. Ma dedicasem Vamii din primele secunde, de la prima vedere si impresie. Imi placea muzica, imi placea aglomeratie, imi placea „culoarea”. Sau ma rog, lipsa ei. 99% din haine erau negre. Am baut o bere La Pirati si inca de la prima bere am ajuns in cort cu some sort of guy with long hair and many many pierces. Cam asta e tot ce imi aduc aminte despre el. Fara nume sau alte amitiri, doar asta era toata vraja Vamii. Oricum nu l-am mai vazut dupa cafeaua de dimineata. Peste cateva zile am mutat cortul mai spre granita, in spate la B52. Alte amintiri. Alte aventuri, alte personaje. M-am dus sa beau o bere la Ovidiu. Era cam plin. Eram la fel de singura si relativ pierduta. Nu prea inteleageam eu Vama inca. Observ un loc gol la o masa si intreb daca pot sa il ocup. Un individ mascul cu parul lung negru si carliontat rade de mine. Ma intreaba daca am mai fost vreodata in Vama. Ii spun ca da, ieri 🙂 Rade din nou de mine.

– Esti in VAMA VECHE ! Nu intrebi, zici salut si te asezi !
– Ooooook….

Incepuse sa picure. O ploaie draguta de vara, calda si muzica faina. Prea faina. Dasam prin ploaie pe nisip si posteam tigari. Posteam si paharele de bere. Pe la 4 dimineata ne uitam cum barcile de pescari se duc in larg. Putin mai incolo muzica se oprea si ascultam Bolero iar soarele rasarea. Demential de senin. Mai am cateva tigari in pachet. Le fumez sudate sau cam asa ceva si apoi e prea lumina sa mai stau pe plaja. Primul rasarit in Vama. Si asa ma indragosteam cu fiecare clipa si apartineam de locul ala cu fiecare fum de tigara, cu fiecare tusitura, cu fiecare strambatura la soare.

Vineri a inceput Stuff-ul. Sau Stuffstock. Un fel de eveniment care vroia sa salveze Vama Veche. Nu prea intelegeam eu ce trebuia salvat, sau de ce. Vama era atat de perfecta. Ii iubeam nisipul cu miros de cola si votca, ii iubeam pescarusii care se adunau cu sutele la rasarit pe plaja, ii iubeam umbrelutele de stuff si hamacele de pe plaja, in care doar te plantai. Te parcai intr-un hamac si ala era al tau cat aveai chef sa stai acolo. Si mai tarziu era tot acolo, ocupat sau nu de altcineva.

Un fel de rau sau mai bine spus un fir de apa care nu pricepeam de unde vine spargea plaja in doua. Spre 2 Mai era plaja de nudisti, restul era pentru textilari. Am cumparat tricoul de StuffStock, ala cu un text rosu si o margareta alba, in rest era la fel de negru precum moda generala a locatiei. Am primit pliantul ala care zbura peste tot si pe care voluntarii il imparteau de zor. L-am citit de cateva zeci de ori si imi placea la nebunie ce citesc. Si totusi, peste tot circula „Salvati Vama Veche”. Habar nu aveam ce avea sa insemne asta. 3 zile de super concerte moka, doua scene, una folk si una rock, totul live si oameni faini. O adoram pe Ada Milea [o iubesc la fel de mult si acum dealtfel] si eram indragostita de fiecare secunda a ei pe scena. Si multi altii, de cand apunea soarele si pana rasarea. 3 zile. Ce daca mai ploua, ce daca mai bate vantul? Aveam 17 ani, urma sa fac 18 cand incepea scoala. Mai e pana atunci… mai e, mai e….

Au trecut cateva zile, apoi s-au facut vreo 3 saptamani, apoi parca eram falita. M-am intors acasa. Aveam nisip si in suflet. Si in papuci nu mai zic. Si toate hainele murdare. Alge si nisip in par si pielea arsa si crapata de vant si soare. Fericita si indragostita. Am pus pliantul ALA in sertar in birou si mai este si azi undeva prin camera, in casa la bunica-mea. Mama radea de mine ca am ramas falita si am venit acasa. Si vacanta inca nu s-a terminat.

In 2005 am dat bac-ul. L-am luat. Ce, cum, bla bla, asta e subiect pt alt post. Am intrat la facultate. Miercuri pe la ora 3 s-au afisat rezultatele. Intrasem la stat, totul in regula. M-am dus acasa, le-am spus la ai mei parinti care se intampla sa fie amandoi acasa in acelasi timp. Am banut cu ei o sampanie si mi-am facut bagajele. Joi cu personalul de ora 4 plecam in Sighisoara la festivalul medieval. Asta era deja cunoscut mie suficient, undeva pe la 13 ani il experimentasem pentru prima data. Tura aia cu parintii. grrrrr 🙂 Dupa, fara ei. Apoi am mers in fiecare an, vreo 7 ani la rand si am privit an de an cum se degradeaza si se transforma intr-un comercial berar. Ca doar am crescut destul 😛 In fine! Da, clar, m-am facut praf, de fapt ma torpilasem imediat ce mi-am vazut rezultatele la admitere. Pana cand am ajuns in Sighisoara eram deja super imbibata cu alcool. Am tinut-o asa vreo 5 zile, luni ne-am intors acasa. Mi-a luat cam o saptamana sa imi revin si apoi am plecat.. in Vama.

Vama 2005
Mai crescusera cateva baruri si un fel de magazin alimentar universal, putin cam mare pentru un sat.. dar hai ca merge. Stuff-ul era tot moca, corturi peste tot. Bineinteles ca am stat din nou la cort. Frecventam ruta La Pirati – Ovidiu – B52 si mai nou Expirat. Am dansat pe acoperis la Expirat si din nou am asteptat rasaritul ca sa pot sa adorm. Nu mai intrebam daca pot sa ocup un loc la masa, in jurul focului de pe plaja sau pe unde aveam chef sa merg. Am cunoscut o gramada de oameni al caror nume l-am uitat si poate pe unii i-am revazut cumva candva prin niste locuri. Trenul personal, rucsacul imens, cortul in care ploua si apa intra dar nu mai iese si trebuie scoasa cu cana. Tricou, pliant, si parca cumva mai putine haine negre. Procentul de haine nerge scadea, nu chiar deranjant, dar observabil. Pliantul nu mai era la fel de interesant ca anul precedent. Eram studenta, si tura asta eram si majora. Eh, inca in vacanta, dar trecusem de limita de liceeanca. Si iubeam Vama, cu stazile ei doua la numar si pline de praf si pietre, cu mirosul de hamsii cu mujdei si umbrelutele de stuff, hamacele si mai nou niste rame de metal de paturi dezmembrate care tineau loc de sezlong undeva in partea sudica a plajei. Spre Expirat. Dupa niste zile care s-au facut saptamani m-am intors acasa. Murdara, cu nisip in sulfet si rasaritul impregnat pe retina, cu Bolero in minte. A inceput scoala, m-am mutat in Brasov, am renuntat la naveta [nu ca mi-ar fi parut rau]. Cursuri, chiul din prima saptamana, o votca cu Ani in barul de peste drum si seminar de geometrie martea la 7:30. Bleah. Uite cam asa e sa fi studenta… chiar fain daca e sa am o parere sincera si restrospectiva. Trece iarna, uite o sesiune, uite inca un semestru si uite vacanta.

Vama in 2006
Stuffstock aducea niste nume internationale in muzica, devenea o afacere, si trebuia sa luam bilet. Am zis NU. Incepeam sa inteleg de insemna „Salvati Vama Veche”. M-am dus totusi in Vama. Nu de Stuff, ci dupa. Au mai crescut cateva baruri, au aparut si alte fast-food-uri, pe langa clatitarie si rulota de hamsii. Ba chiar erau mai multe „hamsarii”, mai multe clatitarii, reclame si super advertising la locuri de campare si cazare. Strazile erau putin mai lungi si mai largi si parca se conturau niste mini stradute imprastiate perpendicular pe cele doua. Vama era faina, dar nu la fel de faina. Parcare. Masini din ce in ce mai multe si mai „stralucitoare”. Si mai putine tricouri negre. Muzica mai aiurea si mai ciudata. Doua mertane negre cu geamurile deschise si poluare fonica. Dupa ceva mai putine zile-saptamani fata de anii precedenti m-am intors acasa. Si ii povesteam maica-mii cum Vama ma parasea. Si maica-mea imi povestea cum ca… pe vreme cand era de varsta mea pe ea o paraseau Costinesti-ul si Eforiile. Si uite ca nu am salvat Vama Veche. 😦

***

M-am intors in Vama in fiecare an cu dulcile si frumoasele mele amintiri in minte care urmau sa fie din ce in ce mai amare cu fiecare tura pe acolo. M-am dus de 1 Mai, m-am dus vara, m-am dus in septembirie si in Octombrie cand se arde stuff-ul. Am baut tequila la metru, am cantat la chitara si am miorlait cu vocea mea inexistenta Hotel Cismigiu pe plaja. Si Vama ma pareasea. Era din ce in ce mai putin a mea si ei ii apartineam tot mai putin. Ultima data in Vama aparuse asfalt pe strada aia care duce la microbuz la plaja. Nu mai ducea la plaja. In capatul ei era un local-restaurant-whatever. Si mai multe baruri, magazine, sezlonguri de inchiriat, si un hotel in constructie. Pe o scena micuta improvizata un concert EMIL. Apoi o bere La Pirati. Si am plans, am plans cu niste lacrimi adevarate care dureau si care se simteau ca un nisip rece si abraziv care imi indunda ochii. Dimineata am plecat acasa… am trecut prin Bucuresti si apoi acasa la Zarnesti. A inceput scoala, mi-am luat un job part-time. Si eram cumva trista. Cumva aiurea de trista. Vama m-a parasit pe mine sau eu am parasit Vama. Mi-am pierdut credinta ca lucrurile si locurile faine pot fi salvate. Am pastrat un pliant din 2004 si niste amintiri de.. de neuitat. Si cam atat. In vara urmatoare nu am plecat in Vama. A inceput actiunea Salvati Rosia Montana. Din pacate intelegem ce se intampla cu aceste „salvari”. Mergeam in Alba Iulia, apoi cu ceva autobuz, apoi am urcat un deal, Tedi ne-a parcat intr-un cort la ceva nou-cunoscuti-prieteni-de-ai-lui. Concerte, muzica, bere, corturi, … salvati Rosia Montana! Alte amintiri si aventuri, ne-am intors acasa pe un drum tare ciudat, 42 intr-o bascula [alt subiect pt alt post, candva..] Guess what!!! In urmatorul an si acest eveniment-festival avea sa fie „cu bilet”. Nu am mai mers nici acolo. Nu aveam pentru ce. S-a dovedit ca actiuniile astea de „Salvare” nu fac decat sa popularizeze niste locatii superbe di libere si sa le transforme in afaceri. Asta e tot ce se intampla cu lumea actuala. Afaceri si afaceri. Saracii unii oameni.. tot ce au sunt banii..

Asta seara nu faceam nimic. Procrastinam. Citeam postari random pe facebook. Si am dat peste albume cu poze de la protestele pentru Rosia Montana. Si comentarii si multe altele. Cum sa salvam ceva? Care e oare reteta prin care chestiile alea POT fi salvate? Eu una nu stiu… nu pot sa spun decat ca am crezut in Vama si ea nu a fost salvata… Mi-as dori sa fie altfel pentru Rosia Montana. Dar cum spuneam mai devreme, mi-am pierdut credinta. Ii admir totusi pe cei care mai cred. Pe cei care ies in strada cu o pancarda. Pe cei care striga si ovationeaza. Pe cei care posteaza pe facebook. De fapt, cred ca de-asta am si scris treaba asta. Mi-as dori sa putem salva ceva. Mi-as dori ca locurile astea sa fie vesnic neschimbate si sa imi trimit copiii [cand si daca i-oi avea] intr-un fel de Vama, de Vama Veche pe care eu am iubit-o si care nu a fost salvata… la Rosia Montana care sper sa nu devina o mina de aur la propriu 😦 In Sighisoara la un festival medieval frumos si nu la un berar.

E 1 Septembrie 2013. Au trecut ceva ani de cand am vazut Vama prima data. Au trecut si mai multi ani de cand descopeream Sighisoara. Au trecut cativa de cand desenam pe peretii improvizati de la Rosia-Montana. A trecut ceva vreme buna de cand nu am mai mers cu personalul. Sau cu nasul. Sau cu autostopul. Tricourile mele nu mai sunt la fel de largi si negre. O fi vina mea?

S-a mai terminat o vara. Nu am vazut nici Vama, nici Sighisoara si nici Rosia Montana. Sincer, nu imi prea pare rau. Daca m-as putea intoarce in timp in 2004 pe la ora 23 aproximativ… atunci da, as plange din nou dupa Vama. Si dupa Sighisoara. Si dupa Rosia Montana. Acum… imi doresc ca ceva sa mai poata fi salvat. Mai multe nu prea mai am de spus[scris]. O seara faina ! Si o toamna superba !

Salvati Rosia Montana !